Într-o scenă din Manhattan, Mary Wilkins (Diane Keaton) îl prezintă pe Isaac Davis (Woody Allen) unui tip ghemuit, cu fața simplă, dar nu saliva, destul de dur (Jeremiah, Wallace Shawn) pe care tocmai s-a lovit. după mult timp S-a dovedit a fi fostul ei soț, o revelație la care Isaac, neliniştit, a fost șocat. Pentru săpat, cu acea gelozie care cântă mai mult cu cât se ascund, primește palma de la penisul boem al fetei sale: „Era un amant bestial”. Este un bun exemplu de două neologisme care par să se consolideze: anorthographophilia (cea care a provocat ex-ul de bază) și sapiofilia (Woody’s, care deja a provocat acea filiație mai mult la Tracy, Mariel Hemingway, decât la Keaton). Nu contează dacă nu vă amintiți filmul, vă explic.
O persoană sapiofilă simte slăbiciune emoțională și erotică pentru oamenii pe care îi consideră superiori din punct de vedere intelectual, ceea ce poate merge mână în mână cu un sentiment Pygmalion al acestora sau, direct, cu o atitudine de pedanterie insuportabilă a înțeleptului (sapio este pentru înțelepciune, și nu. pentru o broască râioasă cu suflet de prinț care mântuiește micile prințese cu marea sa inteligență). Apare de obicei la cei care manipulează bine limbajul scris și o fac un standard și un imperativ… dând conazo celor care comit greșeli. Asta este foarte rău. Dar mai gravă este atitudinea, foarte stimulată de rețelele de socializare, de a apăra că ortografia nu este importantă pentru scris. Pentru ca acesta care ii apara doar pe cei care nici nu stiu ortografia si nici, pariaza pe asigurare, pot scrie moderat de bine.
Că nimic nu se întâmplă să scrie bine sau rău. Între asta și a fi un mijlocaș bun creativ, l-aș fi preferat pe cel din urmă. Cu această ultimă vale, atât de democratică, se aliază mișcarea anartografofilă.
Faulturile, precum grosolănia lui Jeremiah, fostul Keaton -acea mașinărie improbabilă-, par să motiveze unii oameni senzual și chiar sexual atunci când „vorbesc” pe internet, pe Whastapp și pe alte forumuri. Ca unghiile negre ale unui marinar aspru sau mirosul articulației axilei unei fete. De ce nu. Acolo fiecare, atâta timp cât nu stropesc. Dar să nu fim șocați: lucrurile merg pe altă direcție. Înmulțumiții de limbă, de obicei pepitogrillos ai interlocutorilor lor, nu pun mai mult de un timp și puțin public. Iar cei care trec o mână de ortografie -fie că ajung sau nu la brutala ola kase- își oferă un parfum de exces de stima de sine și de animal bun care are destul de puține audiențe. Cu riscul de a fi moale pentru cei cărora le place tastatura aglomerată, o voi scrie: O tempora, o mores.
